Am purces la acest soi de a descrie fotbalul împins de deprinderea de a-mi nota de-a lungul anilor tot ce am considerat că mă poate descurca în desişul lui.

      Fiind un devorant de cugetări şi maxime, m-am pomenit că eu însumi am început să-mi punctez plămădelile altfel decât în mod obişnuit. Ele datează din anul 1961, când, la o echipă de raion din Chitila, m-am încumetat să încep să mănânc din pâinea antrenorului, asistat de un licurici, care avea să-mi lumineze viaţa: numai antrenarea antrenorului îmi va deschide drumul către marea performanţă.

      Cărţulia de faţă poate irita, poate supăra, eventual poate şi plăcea. Băgându-mi nasul în toate cele, poate chiar incomoda. Tuturor le-o spun în faţă că îmi asum riscul pentru orice interpretare a contrazicerilor, paradoxurilor, ingredien­telor şi bizareriilor prezentate la tot pasul. Dacă pentru mine ele au constituit o călăuză atentă şi protectoare care m-a îndemnat să surprind orice amănunt de orice natură gata să mă ajute la reuşită, nu acelaşi lucru se va întâmpla cu cei care se vor încumeta să le citească. Este dreptul fiecăruia de a fi el însuşi şi de a gândi în consecinţă. De fapt, nici eu n-am făcut altceva decât să-mi expun caznele mele şi atât!

      Tonul lor imperativ este, bineînţeles, subiectiv, nedorind sub nici o formă să-mi transfer gândurile în sentinţe sau sfaturi date altora. Sunt doar simpli licurici forfotind prin gazon.

      Pentru ca ei să fie consimţiţi, este absolut evident ca cititorii să nu se ia după dominanta lor autoritară, caz în care voi fi reprobat, ci după sensul lor, caz în care, cu deferenţa cuvenită, aş dori să fiu acceptat.

      Ordinea în care apar la rampă este cea în care-i găseam prin toate ungherele casei, în caietele mele, pe hârtii răzleţe, pe colţurile ziarelor, pe şerveţele etc. După o lungă cano­neală, am găsit vreo 1.600, dintre care pe 700 i-am „clasat“.

      Mai vreau să spun că, pentru mine, luminiţele licu­ricilor au început să strălucească graţie zicalei specifice (şi) sărmanilor din fotbal: asta-i marfa, cu ea defilezi! Adică
n-avem de-a gata. Descurcă-te (bine) cu ce ai.

      Neavând încotro, dar şi pentru a reuşi, a trebuit, printre altele, să mă scutur de şabloanele uzate ale pregătirii şi jocului şi să mă zbat să găsesc ceva în plus pentru a învinge.

      Cam aşa am făcut eu meseria de antrenor timp de 37 de ani. Am învins cu ce mi s-a dat, am pierdut cu ce-am avut.

      Astfel cred eu că au apărut şi plăsmuirile de faţă.

 

Ion Voica

Antrenor emerit