La 1 ianuarie 2007, România ÅŸi Bulgaria erau acceptate ca membre ale Uniunii Europene, ca rezultat al succesului transformărilor structurale adoptate de cele două ţări ÅŸi al îndeplinirii criteriilor de aderare la principiile modelului european.   

      Conform Tratatului de la Amsterdam, toate ţările care devin membre ale Uniunii Europene trebuie să adopte ulterior euro ca monedă de circulaÅ£ie, după o perioadă mai mult sau mai puÅ£in extinsă. Astfel că integrarea unei ţări în Uniunea Europeană atrage, în mod automat, integrarea acesteia în Uniunea Economică ÅŸi Monetară (UEM).

      Ideea lucrării de faţă a apărut pe fondul pregătirilor avansate ale României pentru admiterea sa în stadiul superior de integrare – intrarea în Uniunea Economică ÅŸi Monetară. Procesul admiterii noilor candidaÅ£i din est
în Uniunea Europeană ÅŸi, ulterior, în zona euro, a fost însoÅ£it încă de la început de o serie de întrebări:  Se va „eroda” oare piaÅ£a internă unică odată cu intrarea ţărilor mai puÅ£in dezvoltate în UE? Cum se poate realiza stabilitatea macroeconomică în ţările candidate înainte de integrarea în UE? Care sunt interdependenÅ£ele dintre convergenÅ£a nominală ÅŸi convergenÅ£a reală? Cum se pot reduce decalajele de dezvoltare între ţările din modelul european? Este strict necesară respectarea criteriilor de admitere în Uniunea Economică ÅŸi Monetară?  

       Despre Uniunea Economică ÅŸi Monetară s-au efectuat numeroase studii, pe diverse teme, economice sau politice, însă alegerea acestui subiect s-a bazat pe o abordare proprie: de-a lungul întregii lucrări, am încercat identificarea unor criterii de performanţă pe care trebuie să le îndeplinească o Å£ară pentru a putea fi a admisă într-o uniune economică ÅŸi monetară ÅŸi, mai ales, pentru a avea beneficii nete în urma acestui proces.

 

Autoarea